Estul Munților Apuseni

Partea estică a munților Apuseni nu poate fi trecută cu vederea, deoarece stâncile de calcar fac peisajul să fie idilic, dar este și un traseu de off-road ușor. Începe din cetatea Alba Iulia, traversează o zona viticolă între Șard și Galda de Jos, Cheile Întregalde și urcă peste munte până la Mogoș. Înapoi spre est revine prin câteva sate pitorești din Munții Trascău, coboară pe un versant al Cheilor Mănăstirii, trece prin Cheile Aiudului și prin întreaga depresiune Rimetea. Ultima secțiune înainte de Cluj-Napoca este cea mai dificilă, vizitează câteva sate de unde se pot vedea Cheile Turzii. Dealul Feleac este cel mai bun loc de unde poți admira orașul, dar nu trebuie să cobori spre el pentru a continua către următorul traseu.

Legături cu alte trasee la punctul de start

Din Alba Iulia mai încep două trasee: nr. 5, Pe malurile Mureșului (pag. 52) până la izvoare și nr. 7 care ajunge la cele mai frumoase biserici fortificate și cetăți din Transilvania (pag. 72).

Desfășurarea, forma și porțile cetății Alba Carolina sunt cele care o să rămână în memorie, deoarece are 7 bastioane despărțite de restul construcției de șanțuri late de 27 de metri și 7 porți de acces.  Acum podurile de lemn asigură accesul facil spre curtea interioară, poarta 3 fiind cea mai spectaculoasă, iar o plimbare prin sau în jurul cetății poate să dureze până la o oră. Istoria locului este foarte amplă, deoarece aici există urme de locuire din neolitic și vestigii ale vechiului Castru Roman Apulum. În cetate s-a desfășurat și Marea Adunare Națională în 1918, în urma căreia provinciile Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Sătmar s-au unit cu Regatul României. Întregul spațiu a fost renovat în ultimii ani și are un aer foarte modern, cu multe baruri și restaurante, dar totuși cetatea este încărcată cu atâta istorie.

Din oraș ruta se îndreaptă spre regiunea viticolă Ighiu-Alba aflată malul drept al Mureșului, chiar la poalele dealurilor, prin satele: Șard, Ighiu, Craiva și Cricău. Vinurile produse aici (Feteasca albă, Savignon blanc, Grasă de Cotnari sau Muscat Ottonel) sunt menționate încă din anii 1622 și au în general culoarea galben-aurie, sunt fine şi uşor catifelate.

În comuna Galda de Sus direcția este schimbată și DJ 107K duce ruta spre masivele albe de calcar vizibile la orizont. Cheile Gălzii coboară peste drumul încă asfaltat, de unde mai sunt încă 10 km până va ajunge la drumul pietruit și la Cheile Întregalde. Valea se schimbă treptat și devine mai sălbatică, iar casele devin tot mai simple. O vâltoare construită în albia râului încă este funcțională și poate fi vizitată făcând un ocol scurt de câteva sute de metri, la intersecția cu DJ 106H spre satul Necrilești. Aceasta este o formă primitivă a mașinii de spălat, utilizată mai ales pentru covoare sau alte țesături de dimensiuni mari.

Ghioncai este ultima așezare înainte de urcarea spre Mogoș. Panta este mai mare, dar nu ar trebui să pună probleme, nici pe ploaie. Vârful Geamăna domină întreg peisajul, iar dincolo de aceste două masive se află cariera de cupru de la Roșia Poieni și cunoscuta comună Roșia Montană. Coborârea în serpentine este neasfaltată și va rămâne la fel pentru următorii 45 de kilometri. Pârâul Geoagiu este cel care însoțește drumul, dar și cel care a sculptat cheile care urmează. Valea Barnii este ultimul sat, mai departe întâlnindu-se doar așezări mai mici numite cătune care pot fi și temporare: Cojocari și Bârlești-Cătun.

Get the Transylvania Routes guidebook for more tracks:

Punctul de informare turistică din Valea Barnii, situat chiar lângă drum, este găzduit de o casă de lemn tradițională. Este un loc perfect de odihnă, unde puteți afla mai multe informații despre regiunea în care vă aflați.

Traversarea spre valea paralelă este puțin mai dificilă datorită pantei, a drumului de pământ și a șanțurilor săpate de apele pluviale. Casele părăsite din cătunului Măcărești mărginesc drumul,  în rest toată traversarea fiind prin pădure. Următoarea secțiune ascendentă duce către culmile cele mai spectaculoase ale Munților Trascău: Cheile Râmețului și Cheile Mănăstirii. Nu putem trece cu vederea nici satul Brădești, care este traversat pe culmea înaltă de aproximativ 1000 de metri.

Un ocol scurt, dar foarte dificil după ploaie, vă poate duce într-un loc magic: culmea dintre Vânătările Ponorului și râul care iese din Peștera Huda lui Papară. Aici sunt câteva șuri cu acoperiș de paie, încă folosite de localnici și un peisaj impresionant cu stâncile înalte ale platoului Bedeleu. Drumul de pământ până aici are mult lut în componență, după ploi este dificil de parcurs chiar și cu bicicleta.

Altitudinea rămâne în jurul valorii de 1100 de metri cât timp este traversat masivul de calcar în care sunt săpate Cheile Râmețului, vizibile la sud. Odată cu serpentinele apar și Cheile Mănăstirii și alte cătune pierdute în Munții Trascău: Valea Uzei și Râmeț. Cel mai potrivit moment al zilei pentru parcurgerea acestui segment este atunci când soarele este aproape să apună. Stâncile albe, pășunile, pădurile verzi și văile adânci o să creeze un contrast deosebit. Stâncile aflate pe marginea drumului marchează locul unde sunt traversate Cheile Mănăstirii și de aici o poteca de picior duce spre un punct de belvedere asupra văii.

Drumul rămâne pietruit pe culme până la intrarea în pădurea Sloboda, de  unde coboară în serpentine și apoi deviază pe lângă firul unei văi prin satul Măgina. De aici până la traversarea râului Arieș ( 31 km) o să fie un drum modernizat.

Ultima reprezentație a spectacolului oferit de calcar este și cea mai frumoasă: Depresiunea Rimetea. Există un portal care trebuie traversat pentru a ajunge aici și unul la ieșire. Portalul are forma unor stânci înalte de aproape 450 de metri, cu un pârâu sălbatic în mijloc și care poartă numele de Cheile Vălișoarei. Peretele cel mai înalt (Vf. Rachiș - 779 metri) este foarte apreciat de alpiniști, dar este și cel mai impresionant de admirat din drum. O pensiune cu formă de castel întregește imaginea portalului de la intrarea în depresiune.

Imediat după, o să fie vizibil spre est masivul Piatra Secuiului (1228 metri), dar și vârfurile Ardașcheia și Cornul, ambele cu înălțimi de peste 1500 de metri. Între acestea este o câmpie întinsă cultivată aproape în întregime, completând perfect cele patru sate: Vălișoara, Izvoare, Colțești și Râmetea. Ruinele cetății Trascăului sunt însă ascunse din tabloul descris, scopul fiind de a oferi timp localnicilor să se refugieze în timpul invaziilor mongole (tătare). A fost construită în 1292 de familia Thorotzkay și este un exemplu perfect de folosire a reliefului abrupt pentru a spori funcția de apărare.

După ultima așezare amintită stâncile de calcar parcă prind o formă umană și se poate identifica un cap și corpul unui om culcat pe spate. Localnicii au chiar și legende legate de acest aspect și se spune că Piatra Secuiului este de fapt un uriaș, care acum doarme dar care în trecut a apărat această regiune de cotropitori.

Rimetea este un sat de poveste, datorită reliefului din jur, dar și al modului în care oamenii și-au renovat casele redându-le aspectul de acum un secol. Turismul este principala ocupație de aici și este greu să găsești un loc de cazare liber. Dacă reușești, recomandăm să rămâi o noapte și să încerci mâncarea foarte gustoasă.

Portalul de ieșire este înainte de satul Buru (pe DJ 107M), iar ruta merge spre amonte de-a lungul Văii Arieșului pentru 1,4 km, apoi urcă spre Iara. Versanți impozanți urmăresc ruta în continuare și pe Valea Ierii, până la un drum pietruit, care din patru serpentine abrupte urcă spre satul Măgura Ierii. Pădurea acoperă totul până în sat și drumul se transforma în unul de pământ de la primele case.

Secțiune dificilă cu pantă mare, noroi și șanțuri 

Panta este deja mare, dar după ultimele locuințe apare și un șant pe drum care o să facă avansarea mai dificilă. Pe alocuri drumul este acoperit de iarbă și nu își modifică starea până în satul Plaiuri. Prima culme se află la 3 kilometri și drumul printre pășuni și ogoare evită satele Livezeni și Valea Agrișului.

Spre est se observă ceva ce întrerupe linia dreaptă a orizontului: Cheile Turzii. Aceste chei sunt săpate în cea mai nordică bară de calcar, pe care am urmărit-o în acest traseu. Dacă perspectiva pare interesantă se poate ajunge până la baza cheilor și se poate admira mai în detaliu din satul Petreștii de Jos (pe DJ 107L).

Localitarea Plaiuri are un drum de acces normal, dar noi am ales drumul pietruit care merge peste o altă culme și ajunge la intrarea în satul Pădureni, pe care îl ocolește pe la est și ajunge la DJ 107L.

Ultima urcare a traseului este în față, după autrostrada A3, prin satul Pruniș și Săliște. Ruta rămâne neasfaltată, iar după a doua așezare apare și un element nou: nisipul. Geologia locurilor se schimbă, iar acum traseul duce spre urcarea pe dealurile nisipoase ale Feleacului.

Secțiune dificilă după ploi cu nisip și noroi

Orizontul se deschide, dar numai pădurile sunt vizibile acum. O secțiune care are din abundență nisip este după intersecția cu DC 71 care duce în Casele Micești. Chiar dacă suprafața de rulare este o provocare nouă, după ploi întreaga zonă poate deveni inaccesibilă. Pantă sau șanțuri nu există, dar o luptă mai lungă cu o motocicletă grea și noroiul nu este întotdeauna plăcută.

De la primele case drumul o să fie în stare mai bună și devine pietruit până la final. La vest se află Făgetul Clujului, un areal forestier protejat și înainte de final, pe dreapta un observator astronomic. Punctul final este atins când orașul Cluj-Napoca este vizibil de la imensele antene radio de emisie-recepție.

Legături cu alte trasee la punctul final.

De pe Dealul Feleac începe traseul nr. 4  –  Culmile Transilvaniei (pag. 46), iar de la nord de Cluj-Napoca traseul Nordul Transilvaniei (pag. 38).